Recenzie Si acum incotro? De la ofiter decorat, la detinut politic de Ion Butnaru

Un spirit nobil: Ion Butnaru și volumul de memorii „Și acum, încotro?”

„Există o limită a narativității, memoria nu este infailibilă, poveștile se împletesc, se ciocnesc și se despart. Important este ca povestea să aibă un rost.” – Alina Butnaru Radu

Volumul „Și acum, încotro?” de Ion Butnar se așază cu cinste pe raftul unora dintre cele mai bune cărți de memorii care ne vorbesc și azi cu obiectivitate și cu o splendidă tărie intelectuală și sufletească despre micimea caracterelor și cruzimile perioadei comuniste. 


Tehnician și angajat în cadrul unei societăți de telecomunicații, odată cu începerea celui de-al Doilea Război Mondial, Ion Butnaru va fi mobilizat din 22 iunie 1941 ca ofițer și repartizat într-un batalion de transmisiuni. Va rămâne pe Frontul de Est până în 1944, va vedea cu ochii săi ororile războiului, își va jeli camarazii pierduți în luptă și va înțelege inutilitatea unei lupte care nu ar trebui să aparțină nimănui. La întoarcere, este ridicat la rang de cavaler de Regele Mihai, însă perioada de liniște și glorie e scurtă, iar regimul impus de Moscova în România va umbri următorii ani din viața sa. 

Își scrie amintirile începând cu 23 august 1944 și se opune de la bun început comunismului prin mijloace intelectuale. Din nefericire, încă de la primele epurări, va fi arestat și va face 7 ani de închisoare în 8 închisori diferite, considerându-se că „s-a integrat în mișcarea de rezistență anticomunistă” și fiind condamnat sub acuzația de răspândire de materiale interzise. Va întâlni, de-a lungul acestor ani grei despre care scrie în volumul de față, unii dintre cei mai temuți șefi de penitenciare și torționari. Va executa muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră, dar și la construcția Hotelului Albastros din Mamaia. 

După ce își va recupera libertatea, își reface viața, iar mărturia nepoatei sale este grăitoare cu privire la omul care a continuat să fie Ion Z. Butnaru, în ciuda greutăților prin care trecuse. O dovadă majoră a spiritului înalt care s-a păstrat intact, neșubrezit, neînfrânt de dictatură:

„Reîntors acasă din iadul închisorilor comuniste, reînvățase să se bucure de normalitatea și simplitatea unei vieți pașnice. Sub îndrumarea lui, un intelectual, de altfel, am început să citesc primele mele cărți, am învățat să scriu, să desenez, am învățat limbi străine (vorbea fluent franceză și germană). Împreună am împărtășit bucurii și tristeți, am pictat, am vizitat prieteni, muzee, expoziții de artă, am ascultat muzică, am învățat să îngrijesc grădina, am călătorit. La marea lui trecere în neființă am fost alături de el”.

Un om care va reuși, fără îndoială, să privească în sine și să regăsească acolo același intelectual fin care a reușit să își păstreze o noblețe aparte, tocmai ceea ce și-ar fi dorit comuniștii să șteargă de pe fața pământului și nu au reușit.

Încă tânăr, la finalul războiului, când se ordonă retragerea soldaților români în urma pactului Ribbentrop-Molotov, își amintește de toate gândurile din acele clipe, de toate concluziile care îl întristau peste măsură și de faptele mai-marilor, ale celor care demonstrau că jocul se poate schimba oricând fără ca cei care au luptat până atunci să aibă vreun cuvânt de spus: „Eram răscolit și derutat, căci foarte greu găseam în acele momente, mai ales luat prin surprindere, care era atitudinea cea mai indicată. Ce poate fi mai absurd decât războiul, unde omul nu mai e stăpân nici pe voința și nici pe gândurile lui? Acum, mai mult ca oricând, vedeam absurditatea și inutilitatea lui”. Nimic nu îl pregătea însă pentru perioada care avea să vină, nimeni nu credea cu adevărat că lucrurile ar putea să devină și mai grele. Cu toate acestea, starea generală a țării începe să se degradeze, arestările se înmulțesc, drepturile sunt încălcate în mod constant: „În țară, ocupația rusească începuse să se facă peste tot simțită. Samavolnicii de tot felul măreau zi de zi neîncrederea și nesiguranța. Foști proprietari, mari negustori sau oameni politici dispăreau peste noapte, fără ca cineva să poată ști ceva de soarta lor, fără să ai măcar pe cine întreba unde i-au dus. Aprovizionarea cu alimente se făcea anevoie, prețurile urcau de la o zi la alta, iar bursa neagră își găsise cele mai prielnice condiții pentru a activa și prospera”. Face imediat parte din rezistență, din rândurile tinerilor care se opuneau comunismului, asistând însă neputincioși la o degradare a vieții pe toate planurile: „În domeniul cultural, s-au dovedit a fi maeștri în a înlătura sau distruge valorile morale, artistice și spirituale ale țării. Au început în a răstălmăci în spirit marxist istoria românilor (...)”.  Se va naște, cât de curând, după arestarea sa, întrebarea care îl va răscoli mai multă vreme, fiind exemplul perfect al unei dileme care avea nevoie de reper și care, în același timp, înțelegea dimensiunile dezastruoase ale prezentului: „Acum, după un drum ce mi l-am ales singur, printre riscuri, aberații și idealuri zădărnicite, iată-mă aici, în celula aceasta, închis între patru pereți, fără niciun reper, fără niciun ajutor, fără nicio perspectivă, punându-mi din nou obsedanta întrebare: Și acum încotro?”. Astfel, nu acest quo vadis e dureros, ci sentimentul faptului că lumea e într-o derivă din care cei care pare să nu poată fi salvată. 

Întregul volum de memorii semnat de Ion Butnaru este dovada muncii unui intelectual fin care a avut întotdeauna principii de nestrămutat și care s-a dovedit un scriitor pe măsură. Lecțiile și verdictele din această carte ne oferă portretul unui model către care ar trebui să aspirăm. Speranța îl motiva chiar și în cele mai grele perioade, convingerea că binele va învinge în cele din urmă a fost un liant puternic către drumul spre libertate: „Violența, chiar dacă dobândește succese vremelnice, nu realizează niciodată ceva durabil. Tot ceea ce se construiește prin forță, tiranie, asuprire și minciună nu poate să dureze. Convingerea aceasta a mea și a multora dintre aceia ce sufeream împreună aceste silnicii era că la noi, ca pretutindeni, tirania va trebui să facă loc bunului simț, chiar dacă deocamdată ea pare de nezdruncinat”. Și, în cele din urmă, chiar dacă au trecut decenii întregi până la reașezarea țării pe drumul democrației, libertatea și-a recucerit teritoriul ocupat. 

Veți regăsi multe atenționări, sfaturi, convingeri esențiale cu privire la felul în care ar trebui să fim parte cu adevărat din societatea civilă și, totodată, atenți la clasa politică. Nimic nu ne garantează că istoria nu se poate repeta, așa cum vedem chiar în aceste zile tragediile de peste graniță. Cel care a îndurat atât își dorește ca liderii să dea la o parte cortina de fum în spatele căreia se ascund prin acorduri care nu ar trebui să existe: „Dau însă dovadă de miopie politică acei oameni ce conduc destinele popoarelor din țările capitaliste, democratice, când acceptă formula „coexistenței pașnice”, nesesizând ce capcană se ascunde în dosul ei, sau dacă își închipuie că lor nu li se poate întâmpla așa ceva”. Ion Butnaru nu se face vinovat de nimic. Inocența, principiile oneste, nobile sunt cele care l-au incriminat în ochii criminalilor: „Am plecat pedepsit de la Canal, pedepsit de la Gherla, disciplinar de la Aiud, am avut conflicte cu administrația de la Alba-Iulia și Dej. Aici se vor termina toate și ceea ce a început mina de la Cavnic va termina Târgu Ocna. Aici, boala te roade, te copleșește, te demoralizează și te ucide încet. Nu mai ai chef de a reacționa, parcă nici de a mai trăi. Iată-mă acuma, în interiorul acestei noi închisori sanatoriu. Poate că anticipez, dar de la început nu am avut impresia că aceasta ar fi o casă de sănătate, pe care cei ce ne-au zdruncinat-o încearcă acuma printr-un proces al conștiinței lor să ne-o redea”. Mai apoi, la ieșirea din cea din urmă închisoare, la vederea atâtor „milițieni” pe stradă se întreabă dacă nu cumva a dat peste o închisoare pur și simplu mai mare. Și, într-o formă diferită, până în 1989, chiar avea să fie. 

Un fabulos volum de memorii așteaptă să descoperiți o poveste de viață uluitoare. Lecțiile din această lectură vă vor transforma în profunzime. Descoperiți acum o carte pe care o veți recomanda sau dărui, fără îndoială, tuturor celor dragi!