La Editura Meteor Press a apărut anul trecut o lucrare care aduce o parte însemnată a istoriei în atenția cititorilor contemporani: „Școala de la Frankfurt în fața istoriei” de Andrei Marga, licențiat în filozofie și sociologie, cu doctoratul în filosofie, având ca teză „teoria critică a școlii de la Frankfurt” și specializat în filosofia contemporană în Germania Federală și SUA.
Andrei Marga a fost, de asemenea, rector al Universității Babeș-Bolyai, cu cele mai multe mandate (1993-2004 și 2008-2012), asigurând reforma de modernizare și înscrierea în sistemul internațional al instituției de învățământ. I s-au acordat, totodată, ordine de stat în Germania, Franța, Portugalia, Italia, România, fiind și laureat al Premiului Internațional Herder (2005). În plus, i s-au acordat premii și distincții internaționale în Austria, Germania, Israel, primind și Medalia de Aur a universităților din Tübingen (Germania) și Maribor (Slovenia), fiind și doctor honoris causa al universităților Montpellier – Paul Valery, Budapesta – Corvinus, Debrecen, Plymouth – New Hampshire, Quebec (Montreal), Baku, Chișinău, Iași – Alexandru Ioan Cuza și altele.
Volumul de față accentuează rolul important pe care Școala de la Frankfurt l-a avut în parcursul istoriei, al filosofiei, economiei și politicii internaționale, marcând aspectele care au fost direct influențate de munca discipolilor acestei școli, explicând, în plus, confuziile și acuzațiile nefondate care au fost aduse acestei instituții de-a lungul timpului. Sunt aprofundate și explicate convingerile și lucrările semnate de Horkheimer, Adorno, Marcuse, Fromm, Pollock, Benjamin, Neumann, Habermas care „au explorat lumea într-o manieră proprie si profunda și au elaborat concepte și teoreme noi, ce nu pot fi ocolite de cel care dorește cunoastere”. Mai mult sau, mai degrabă, pilonul principal al meritului acestei școli este de a fi susținut, de-a lungul anilor tulburi confruntați cu nazismul și stalinismul, importanța libertății inalienabile și a drepturilor fundamentale ale omului, hrănind în cele din urmă libertatea recâștigată după îndelungi lupte.
Așa cum mărturisește autorul, „pledoaria genuină a acestei cărți este pentru realism, revenire la fapte, la ceea ce oamenii trăiesc, la critică argumentativă, știind că, pentru omul integru, multe sunt negociabile, nu însă adevărul și dreptatea”. Cele trei generații care stau ca reprezentante ale Școlii de la Frankfurt rămân în continuare în atenția societăților de pretutindeni prin munca asiduă și continuă pe care au depus-o. Prima generație „a fost reunită în jurul lui Max Horkheimer, a doua l-a avut pe Jurgen Habermas ca vârf de rezonanță mondială, a treia are în Axel Honneth exponentul cu cea mai mare notorietate. Discipolii sunt, firește, tot mai mulți și răspândiți azi pe glob, iar dintre ei se anunță deja noi personalități creative, cu realizări originale, de anvergură”, astfel că regăsim aici și înțelegem, prin lucrarea de față, meritul acestei filosofii renăscute sub acoperișul Școlii de la Frankfurt și avem șansa de a înțelege cu adevărat rolul pe care aceasta l-a avut și îl are în continuare în mersul firesc al lumii căci în continuare teoriile Școlii de la Frankfurt se studiază în întreaga lume, în universități și în institutele de științe sociale, influențând în maniere diverse societatea.
Printre multele neclarități care sunt aici explicate și combătute se numără și felul în care Școala de la Frankfurt a jucat un rol important în combaterea unor convingeri și politici periculoase de-a lungul timpului, prin maniera în care o ramură care se desprindea dintr-o convingere scoasă din context și exploatată în mod negativ ajungea să producă mai mult rău în societate.
Astfel, Școala de la Frankfurt „a întreținut polemici ardente cu pozitivismul, raționalismul critic, existențialismul, marxismul dogmatic, funcționalismul structural, noua metafizică a subiectivității, relativismul. Cei care au alimentat nazismul au întâmpinat din partea școlii o respingere energică. Stalinismul a fost criticat necontenit. Cedările de la valori democratice au fost combătute prompt”, reușind să fie un combustibil esențial în această privință, prin analizele critice continue și prin felul în care a reușit să nu se abată de la valorile de bază, în ciuda unor teze care au susținut contrariul, precizând că reprezintă „sursa principală a radicalismului”.
Cu argumente și explicații dezbătute pe larg pe care le descoperiți de-a lungul lucrării, Andrei Marga reamintește că Școala de la Frankfurt „nu este asemenea sursă, chiar dacă unele dintre tezele unuia sau altuia dintre membrii ei sunt exploatate, după ce au fost rupte de ansamblul teoretic din care fac parte” și că, în fapt, „optica școlii este una inversă – aceea a promovării și, la nevoie, a salvării umanismului modern bazat pe individualizarea vieții în societatea în care libertățile și drepturile fundamentale ale omului sunt temelia civismului”, atrăgând atenția asupra efectelor nocive pe care le are propaganda când vine vorba de distorsionarea realității.
Am extras, totodată, doar trei mici exemple, dintre multe altele, ale modului în care se face lumină asupra unor aspecte care au ținut și țin în continuare de activitatea și convingerile timpului în anii care au marcat istoria prin cele trei generații amintite:
„Școala de la Frankfurt a fost continuu atașată economiei moderne bazate pe inițiativă privată, proprietate garantată și stat de drept, chiar dacă a fost incomparabil mai sensibilă decât alte școli contemporane la evoluția societății concurențiale”;
„Școala de la Frankfurt nu a acceptat înrolarea în mișcările politice ale timpului, pe care le-a socotit incompatibile cu libertățile individuale, nici atașarea la tehnocratismele scientiste ce înregistrau ascensiune. Cu un liberalism pro forma, circumstanțial, școala nu s-a aliat niciodată”;
„Școala de la Frankfurt a rămas credincioasă, prin exponenții ei propriu-ziși, ideii că societățile moderne au nevoie de înnoire profundă, dar orice înnoire trebuie să rămână în termenii rațiunii, eticii și frumosului, și a respins abandonarea acestora. Ea a fost constant atașată înțelegerii moderne a individualității, a familiei, a vieții în comunitate”.
Avem ocazia, odată cu volumul „Școala de la Frankfurt în fața istoriei” să aruncăm o privire îndeaproape asupra membrilor săi, asupra convingerilor de la care aceștia nu se abăteau și asupra felului în care cultura lor se reflecta asupra întregii societății în acel moment din epocă:
„Cultura tinerilor care aveau să pună în mișcare Școala de la Frankfurt era îndatorată «criticilor naturaliști ai societății burgheze» – Ibsen, Strindberg, Zola, apoi lui Tolstoi și Kropotkin, cu temele ascezei și iubirii cuprinzătoare din scrierile acestora, lui Schopenhauer, cu aforismele sale, lui Proust și Kafka, «criticilor ascuțiți ai lumii burgheze», precum Karl Kraus. Fiecare dintre tineri s-a bucurat de o educație temeinică, pe datele culturii universale. În mod aparte, Adorno a avut o educație excepțională, marcată în cele din urmă de Schonberg și Alban Berg, mama lui și familia acesteia îngrijindu-se de formarea unui tânăr de rară înzestrare.
Toți erau tineri conștienți de originea lor socială și de avantajele ei. Mai presus de toate, erau sensibili la starea societății. Ei au privit, de la început, deloc flatant, critic, ceea ce era în jur – crizele recurente, pe fondul cărora situația proletarului, a celui dezavantajat, i-a sensibilizat în mode deosebit”.
Acesta este doar un exemplu și, totodată, un început al modului în care ne sunt azi aduși mai aproape unii dintre cei mai importanți reprezentanți ai Școlii de la Frankfurt, descoperindu-le în detaliu și înțelegând mai bine rolul pe care l-au jucat în dezvoltarea ulterioară a unor noi teorii adaptate societății moderne.
Tot un astfel de exemplu descoperim și în cel privește lucrarea lui Herbert Marcuse, „Eros și civilizație”, apărută în 1955: „Reanimând interesul pentru opera freudiană, Marcuse se încadra în șirul părerilor care consideră că psihanaliza poate fi valorificată în cercetarea realității istorico-sociale, prin articularea tezelor ei în sisteme teoretice mai complexe. Paul Ricoeur pleda pentru preluarea deliberată a psihanalizei freudiene, ca metodă înrudită cu cea a lui Hegel din Fenomenologia spiritului, și conjugarea celor două metode „pentru a atinge o legătură a existenței istorice cu ansamblul existenței, care să fie mai originală decât raportul subiect-obiect al teoriei cunoașterii”, iar Kostas Axelos lansa teza unei afinități nebănuite între Freud și filosofii Marx, Nietzsche, Heidegger. Marcus se distingea de la început prin faptul că năzuia să rezolve cu mijloacele psihanalizei o problemă de real interes teoretic: modul de interiorizare a tendințelor istorice”. Prin analogiile care se fac, prin explicațiile oferite și prin cercetările amănunțite și documentate care susțin lucrarea de față cititorul contemporan reușește să descopere, alături de intelectualul profesionist care dorește o cercetare suplimentară să aibă parte de o explorare unică a tot ceea ce a reprezentat pentru omenire Școala de la Frankfurt.
Descoperiți, astfel, prin „Școala de la Frankfurt în fața istoriei” un mod de a cerceta istoria, de a înțelege rădăcinile, dar și efectele pe care filosofia acestei instituții le-a avut în trecut și le are încă în prezent. Documentarea și teza care au stat la baza acestui volum fac din rezultatul final o dovadă concretă a modului în care putem folosi informația concretă și esențială pentru a înțelege în profunzime lumea așa cum este astăzi, pentru a elimina confuziile, pentru a coborî în miezul esențial al lucrurilor, având de partea noastră adevărul și valorile fundamentale.
