Autoarea, cu studii la Universitatea Leeds și cursuri de scriere creativă la Oxford, a închiriat peste vară o cabană în arhipelagul St. Kilda, pe una dintre insulele scoțiene izolate, începând să scrie cartea a cărei acțiune are loc pe acest pământ cu o istorie remarcabilă, reluând o idee născută în urmă cu mai bine de zece ani și extrăgând de acolo o sevă nouă, plină de forță, pentru ceea ce a devenit, în prezent, bestsellerul „Luminile pierdute din St. Kilda”.
Fred, Chrissie și fiica lor, Rachel Anne, se vor regăsi abia în 1941, fiind printre puținii dintre cei care vor avea parte de bucuria reîntâlnirii, marcată însă de tristețea unui timp pierdut, răscolit de război. Chrissie împrumută din vocea autoarei, din experiența de a fi trăit pe insulă, de a se fi bucurat de frumusețea acestui loc aproape nepământean:
"Ar trebui să povestesc despre felul cum lumina tremură și pâlpâie peste vârfurile spicelor de orz sau sclipește din frunzele albastru-argintii de pătlagină de pe pantele de lângă apă. Despre felul cum lumina se limpezește și se întunecă în petice care gonesc peste uscat după cum vântul aleargă norii pe cer. Și despre sutele de tonuri de lumină sticloasă din ocean, de la albastrul-petrol întunecat până la jadul decolorat, sau la azuriul de porțelan care se ridică deasupra nisipului alb al golfului”.
Izolarea dă târcoale micii comunități încă din anul 1927 când tânărul Fred Lawson ajunge pentru prima oară pe insulă. Din 1940, în plin război, începe călătoria tânărului înapoi spre cea care îi răpise inima pentru totdeauna, iar ceea ce îl ține în viață este tocmai speranța regăsirii. Întreaga comunitate va fi evacuată la doar trei ani după ce Fred o cunoaște pe Chrissie, fără ca povestea de iubire înfiripată atunci să fie vreodată dată uitării:
"Ultimul vapor cu turiști a plecat. Tăcerea a coborât peste sat. Norii de papagali de mare și furtunari care zburau pe lângă faleze dispăruseră. Totul era din nou doar piatră și vânt. Te-am dus în școala pustie, în care exista în continuare pianul. Fusese acordat de un vizitator venit cu vapoarele estivale și ți-am arătat câteva dintre melodiile pe care le știam, cu mânuțele tale pe mâinile mele, ca să simți notele”.
Rememorarea acestei istorii, atâta vreme cât Fred e captiv în spatele liniilor inamice, înainte de a reuși să evadeze, îl ajută pe cititor să recompună istoria acestei povești unice de iubire și îi oferă lui Fred, totodată, cadrul perfect pentru a-și porni aventura înapoi către mama copilului său.
La rândul ei, Chrissie nu își uită dragostea față de cel care a pornit, fără ca ea s-o știe, pe un drum care îi va reuni în cele din urmă:
"Devenisem o creatură nouă, născută din dorul pentru el, în fiecare minut al fiecărei ore, și pe măsură ce lumina zilei a început să se transforme în amurgul serii, m-am trezit din nou atrasă de strălucirea opaițului din bojdeuca lui, tot așa cum o molie este atrasă inevitabil de flacără”.
Povestea din acest roman exemplar este cu atât mai fascinantă cu cât pornește de la fapte reale, de la oameni care au existat și de la întâmplări care s-au petrecut aievea, mărturii ale unei istorii zbuciumate care nu ar trebui să se mai repete vreodată.
Elisabeth Gifford a extras din acest fragment important al istoriei nu doar emoția regăsirii, ci și iubirea locuitorilor din acea comunitate pentru un loc pe care au fost siliți să-l abandoneze pentru totdeauna. Momentul ultim de dinaintea despărțirii de propriile case e unul dintre cele mai frumoase și înduioșătoare:
"Dimineața, mama și cu mine ne-am făcut rugăciunile. În fiecare casă de pe uliță, familiile au lăsat pe masă o Biblie deschisă la capitolul Exodul. Lângă ea, o farfurie cu pesmeți de ovăz pentru orice călător s-ar fi aflat în trecere sau pentru noi, când ne-am fi putut întoarce. Toți am răscolit cărbunii și i-am lăsat arzând în vetre, deși știam că până a doua zi aveau să fie reci. Pentru prima dată în sute de ani, pe St. Kilda niciun foc n-avea să mai încălzească vetrele din cămine”.
Ca ultim omagiu adus acestui loc, ca semn de mulțumire pentru găzduirea neașteptat de emoționantă de care autoarea a avut parte de-a lungul șederii sale pe insulă, a fost creată și o broșură care să îi ajute pe turiști să acorde acestui loc însemnătatea meritată și să-i păstreze în gând pe cei care au locuit acolo la început de veac.
„Personajele din carte sunt fictive, dar construite pe persoane reale. Cu ajutorul recensământului din 1930, am reușit să identific chipurile fiecărui membru al celor din urmă familii din cele 16 căsuțe. Ofer asta Fondului Național pentru Scoția care administrează în prezent situl satului și care urmează să folosească informațiile pentru vizitatorii insulei. E plăcut să știu că am reușit să aduc comunitatea St. Kilda înapoi la viață, într-un fel, sub forma unui roman, iar acum și ca o broșură pentru cei care vizitează insula.a mărturisit autoarea pentru Writing.ie.
Și sper ca acel roman să fie și o celebrare a curajului soldaților care îndurat cel de-al Doilea Război Mondial în lagărele cu prizonieri sau care au întreprins călătorii curajoase spre casă de-a lungul Pirineilor acoperiți de zăpadă până în Spania, unde oameni precum bunicii soțului meu i-au adăpostit în apartamente secrete în apropiere de Ambasada Britanică din Madrid până când au putut fi trimiși acasă”
„Luminile pierdute din St. Kilda. Speranța regăsirii” e un tribut adus iubirii, speranței și omeniei deopotrivă, în contradicție cu tabloul general impregnat de război în țările participante. În mijlocul furtunii, două glasuri se reîntâlnesc, două inimi își dau întâlnire pe un teritoriu necunoscut, la o oră pe care niciunul nu o cunoaște încă. Sub generozitatea destinului, cele două chipuri se revăd, iar viețile lor se unesc, de data aceasta, fără ca nimic să le mai despartă.
Vezi si alte carti din categoria noastra de Beletristica.