Cercetătorul și istoricul Ion Bulei, profesor la Facultatea de Istorie a Universității București (din 1993), diplomat (atașat cultural la Roma, 1990-1993, director al Institutului Cultural Roman de la Veneția, 1997-2003), director ISPRI al Academiei Române (2003-2011), autor a 20 de carți și a peste 200 de studii și articole, a lăsat în urmă o moștenire însemnată a muncii sale pe care generații întregi vor continua să o descopere și să o aprecieze la înalta sa valoare. 


 

Cartea Bunul nostru rege: Ferdinand este tot un rezultat al acestei pasiuni față de trecutul pe care, ca nimeni altul, Ion Bulei părea să-l privească prin lentile care lăsau loc de o înțelegere aparte și în profunzime a emoțiilor care au stat adesea la baza unor decizii politice importante. 

 

De data aceasta, vedem cum pasiunea nestăvilită a lui Ferdinand, alintat  în copilărie „Nando”, își găsește finalul atunci când viitorul rege este trimis în străinătate tocmai pentru a o uita pe cea pe care și-ar fi dorit să o ia de soție:

"El prevedea îngrijorări serioase și mari piedici, deoarece România, chemând o dinastie străină, voise să rupă pentru totdeauna cu relațiile de familie între boieri. Exista temerea ca o încălcare a acestei reguli de conduită socială și politică să nu dezlănțuie o adevărată furtună la nivelul partidelor, care putea pune Casa Regală română într-o situație penibilă. În orice caz, dacă lucrurile ar fi înaintat, Ferdinand ar fi trebuit să aleagă între tron și chemarea inimii sale".

Istoricul Ion Bulei, cu o atenție desăvârșită, caută în documentele, arhivele, jurnalele trecutului și scoate la lumină toate încrengăturile care azi nu s-ar mai vedea fără intervenția unui astfel de „arheolog” al trecutului. Pentru că după o astfel de îndepărtare forțată de sfera politicului, iată că Ferdinand o întâlnește pe Maria („Missy”) și uită la scurt timp de pasiunea pentru Elena Văcărescu, cea care nu va renunța la fel de ușor:

Într-o altă scrisoare, tot nedatată, dar cu siguranță din această perioadă, îl atenționează pe Ferdinand de faptul că asupra lui se va exercita o mare presiune pentru ca el să dea o renunțare scrisă la dragostea lor. "Of, vei avea curajul să te opui? Gândește-te că o slăbiciune din partea ta mă va ucide. Nando, Nando, ascultă strigătul inimii mele dezolate"(...) "În ochii întregii Europe vei trece un om inconsecvent".

De fiecare dată însă, portretul pe care îl conturează cu meticulozitate Ion Bulei unei personalități din regalitate este unul rotund, complet, obiectiv. 

 

Volumul, "un dialog sincer cu cititorii săi", arată, de la început, măsura în care Ferdinand era un elev model, un elev silitor, îndeplinindu-și cu sârguință toate îndatoririle asociate cu titlul:

În armată, Ferdinand avansează repede în grad. La jubileul de 25 de ani de domnie a lui Carol I, din mai 1891, unchiul îi conferă gradul de căpitan. De acum va putea conduce o companie, pe care el ar vrea s-o transforme în companie model. (...) Ferdinand se exersează astfel în conducerea tuturor armelor, respectiv în infanterie, cavalerie și artilerie.

Mai aflăm, de asemenea, de nenumărate alte trăsături de personalitate, de înclinațiile sale, culese din materialele suplimentare documentate în timp: era astfel „foarte studios", citind „cu pasiune ore întregi, cu predilecție despre viața și faptele eroilor, mai cu seamă ale celor din Antichitatea clasică". Visător din fire, Ferdinand „nu este înclinat spre glumă, spre discuții în contradictoriu, nu vrea să-și impună un punct de vedere personal, de teamă să nu își jignească partenerul de discuție. Nici nu simte nevoia să-i facă pe alții să fie de acord cu punctul său de vedere”.

De fiecare dată, având în minte și înțelegând pe de-a-ntregul complexitatea și importanța personalității pe care o are în față, istoricul are grijă să țină cont și să aducă în fiecare dintre lucrările sale toate acele informații esențiale datorită cărora ne putem face cu adevărat o impresie corectă cu privire la cei care au fost aceștia.

În Bunul nostru rege: Ferdinand sunt sintetizate "mai multe volume de corespondență, semnate de Carol I, de Ferdinand, de principesa și regina Maria, de fratele lui Carol, Wilhelm, de Wicki, sora Mariei", "însemnările zilnice ale Mariei dintre 1916 - decembrie 1918" și "rapoartele diplomatice austro-ungare de la București, dintre 1878-1914".

E urmărită cu precădere domnia lui, din septembrie 1914 până în iulie 1927, care, "deși scurtă”, s-a dovedit „plină de evenimente, de schimbări radicale, de zbucium și trăiri. O domnie care a trecut printr-un război european și mondial, cu toate transformările aduse în plan regional. Europa imperiilor anului 1914 devine, în 1918, Europa statelor naționale. România Mică din 1914 devine, în 1918, România Mare".

Undeva a fost astfel scris ca această domnie să cuprindă, din nefericire, Primul Război Mondial, iar Ferdinand să se declare, pe finalul vieții, „obosit” după domnia sa de 13 ani. Este prins în vâltoarea evenimentelor, deciziile sale nu pot schimba cursul istoriei, iar unii îl vor considera vinovat pentru pierderile de vieți, chiar dacă, în cazul în care ar fi avut cum, Ferdinand și-ar fi pus întreg poporul la adăpost:

Ceea ce îi este dat lui Ferdinand să trăiască în toamna lui 1916 este o dramă dintre cele mai cumplite. Pentru că, rege fiind, trăiește ca o ființă responsabilă tot dezastrul. Toți îl acuză în primul rând pe el pentru tot ce se întâmplă. Pentru morții din armata română, mulți dintre ei uciși pentru că nu au avut armele potrivite sau nu le-au avut deloc, n-au avut muniție suficientă sau nu fuseseră pregătiți să lupte, sau, cum s-a întâmplat adesea, nu erau conduși cum trebuia. Sute de mii de oameni pleacă în bejenie fără să știe unde.

Reacții, impresii, decizii politice, corespondențe, influențe, straturile nevăzute ale lumii de la vârf, toate sunt reunite aici, aduse împreună pentru a contura mozaicul complet și intact al acelei perioade.
 

Încă ceva îl deosebește pe cercetătorul și autorul Ion Bulei de mulți alți istorici și atenți analiști ai trecutului: scrie adesea cu o candoare ascunsă, cu duioșie despre cei care i-au fost dragi, despre cei pe care și i-ar fi dorit alături și în timpul vieții sale dacă ar fi fost contemporani. Un bun exemplu e felul în care, în multe dintre cărțile sale, își ia la revedere de la cei a căror viață a cercetat-o îndeaproape și care, într-un fel sau altul, îi devin prieteni: 

"regele lor, care, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, înălța coroana României Mari. I-a fost dat lui să fie Întregitorul. De neam și de țară. Dar de ce oare nu i-a fost dat să se și bucure de fructul suferințelor sale și ale supușilor săi? Trei ani și jumătate mai târziu, un sicriu acoperit de steagul tricolor și de trandafirii tăiați de regina Maria din grădina Cotrocenilor avea să-i ducă trupul la Curtea de Argeș și numele spre neuitarea noastră”.

Astfel sunt dovezile de pasiune, de cercetare și de punere în scenă a unor momente esențiale din trecutul recent. 

 

Ion Bulei oferă cititorilor o remarcabilă poartă către trecut, deschide o ușă către o galerie în care tronează un singur portret: cel al lui Ferdinand Întregitorul, portret schițat, de data aceasta, nu din tușe de acuarelă, ci din cuvinte, iar uneori cuvintele pot da mai multă culoare decât orice altceva.