În inima societății moderne, calea spre spiritualitate devine, de la o zi la alta, o misiune din ce în ce mai dificilă. Cu mai puțin timp liber la dispoziție, cu mai multe responsabilități și obligații față de cele din trecut, omul modern se găsește adeseori la răscruce de drumuri atunci când vine vorba de îngrijirea sufletului.

Într-un volum complex, destinat celor care vor să descopere mai multe despre angoasa omului modern, să înțeleagă în profunzime taina rugăciunii și însemnătatea Cuvântului lui Hristos, demersul dus la bun sfârșit de episcopul Michel Laroche aduce din nou în centrul vieții importanța spiritualității.

Chiar dacă accentul cade pe deslușirea angoasei, prin identificarea cauzelor, prin recunoașterea ei în viața de zi cu zi și prin propunerea unor alternative care să o diminueze, nenumărate alte capitole dezvoltă toate aspectele care definesc, în prezent, credința în Dumnezeu și importanța rugăciunii. Fără îndoială, Michel Laroche explorează și dezvoltă o perspectivă nouă și esențială în ceea ce privește acceptarea angoasei și abordarea diferită a acesteia fără a o mai vedea ca un dezechilibru obligatoriu. Angoasa este pusă față în față cu teama de moarte căci dincolo de angoasa zilei prezente, se vorbește de angoasa existențială, înscrisă în inima omului, cel dator să țină totul în echilibru în interiorul său.

Michel Laroche ne propune și ne îndeamnă să nu aruncăm vina întreaga asupra angoasei, să nu demonizăm un aspect care face parte din viață și asupra căruia ne putem opri cu o perspectivă diferită pentru a trăi în mod diferit angoasa în timpurile moderne.

Astfel, în Asumarea crucii. Calea mistică a angoasei de Episcop Michel Laroche, regăsim pe larg dezbătute, printre altele, poruncile apofatice (negative) ale Domnului, cugetări despre angoasă în viața profesională, călătoria interioară, rezistențele sufletului, acceptarea încercărilor, angoasa și lumile sale imaginare, omul tăcerii și doctrina mistică a Învierii.

Se propune, așa cum am menționat anterior, o perspectivă diferită atunci când vorbim de angoasa care e pusă față în față cu identitatea omului tocmai pentru că face parte din propria sa existență și din însăși ființă: „Crucea reprezintă pe de o parte verticalitatea transcendenței, a permanenței Duhului în om, iar pe de altă parte orizontalitatea sa, în planul acestei lumi, pe care omul trebuie de asemenea să și-o însușească.

Angoasa este tocmai semnul acestei contradicții fundamentale și totuși necesare între distanța pe care creștinul trebuie să o instaureze în raport cu lumea (nu este din această lume) și asumarea acesteia, așa cum Hristos își asumă Crucea. Creștinul va putea să moară față de lume nu îndepărtându-se de lume. Aici se găsește angoasa omului duhovnicesc în raport cu intrarea sa de bună voie în societatea oamenilor, oricare ar fi forma acestei societăți, oricare ar fi intențiile ei, bune sau rele. Pentru anumite suflete, o parte din angoasa lor constă în a refuza valorile acestei lumi. În munca lor mai ales, dar și în prieteniilor lor, ba chiar în familiile lor, unii oameni sunt obligați să frecventeze toate contradicțiile legate de aspirațiile lor spirituale cele mai profunde. Această angoasă pozitivă reprezintă expresia unei răstigniri permanente față de lume, dar această stare nu se prelungește decât atunci când urmele fostelor adeziuni la duhul lumii n-au dispărut. Odată ce sufletul se eliberează de prefăcătorii, el este cufundat în bucuria învierii, a noii sale nașteri după Duhul lui Hristos, care îl face să uite toate durerile nașterii sale spirituale”

Totodată, în capitolul „Angoasa și lumile sale imaginare”, Michel Laroche coboară în profunzimile acestui subiect și scrie despre angoasa din copilărie și cea a vârstei adulte, întărind legătura dintre cele două și explicând în ce fel nu ar trebui acestea separate, ci privite ca un întreg care nu trebuie să ne sperie și nici să ne dărâme, sfărâmând echilibrul interior. În schimb, acceptarea acesteia ca un firesc, ca un dat pare să fie cheia:

„În esență, angoasa exprimă frica omului sau a copilului de propria moarte și de pierderea celor pe care-i iubește. Pentru un copil, aceasta este aproape întotdeauna transferată asupra unui obiect de substituție, fie pierderea părinților, frica de întuneric etc. Pentru un adult, reprezentările imaginare pot să aibă aceleași tendințe: ne imaginăm, de exemplu, moartea consoartei, o ruptură, un adulter sau orice alt lucru care evocă despărțirea, moartea posibilă. Să-ți imaginezi niște situații

în care eșuezi în viața profesională, te desparți de prieteni sau ești abandonat, toate acestea vin din aceeași frică de moarte pe care o are orice om.

În spatele tuturor acestora există o ambivalență: omului îi este la fel de frică de moarte pe cât și-o dorește. Însă, dorința de moarte nu biruie niciodată dorința sa de a nu muri. Această ambivalență este înscrisă în inima omului. Cel care speră să scape de ea, gândindu-se că dorința de a muri biruie dorința de a trăi, cade negreșit într-un dezechilibru. Întreaga învățătură a lui Hristos se bazează, că vrem sau nu, c-o recunoaștem sau nu, pe acceptarea de bună voie a morții față de sine însuși și mai târziu a morții pur și simplu care, orice-am zice și orice-am face, este inevitabilă”. Ni se oferă astfel o alternativă de a înțelege angoasa în societatea modernă, alegând în ce măsură optăm pentru disponibilitatea de a îmbrățișa această schimbare a viziunii asupra unui aspect esențial din viețile noastre și care ia adeseori forma unui obstacol major care ne împiedică să ne trăim viețile din plin și în deplină armonie.

Acceptarea înseamnă o transformare profundă pe care autorul volumului Asumarea crucii. Calea mistică a angoasei o vede și ca pe o renunțarea la sinele propriu în favoarea unui abandon benefic: este cel prin care sinele își pierde granițele înțelegând că este una cu lumea, iar angoasa sa este una universală și primordială: „A renunța la a te defini, a intra în misterul necunoașterii noii nașteri reprezintă lucruri care aparțin acestei tăceri. Tăcerea despre sine este scufundarea misterioasă a sufletului în Cuvântul dumnezeiesc, care se manifestă în intimitatea inimii omului cu o asemenea putere și cu o asemenea dragoste încât tot ce părea nemișcat, stabil, definitiv, toate legile din lume, toate regulile de viață, toate legăturile afective par de-acum înainte praf și pulbere”. Renunțarea nu înseamnă aici eșec, așa cum omul modern ar fi înclinat să creadă, ci vindecare și îmbrățișarea unei identități veridice, în plină concordanță cu convingerile mântuitoare.

Cartea Asumarea crucii. Calea mistică a angoasei de episcopul Michel Laroche este, fără doar și poate, nu doar un tratat aparte, ci și un îndrumar pentru cei care își doresc să aprofundeze laturile religioase ale angoasei, să descopere straturile contemporane ale unor probleme care îi vizează și să beneficieze, totodată, de o lectură care nu va face decât să le întărească credința în Dumnezeu.