Războiul capătă un nou chip odată cu publicarea cărții Jurnal de front. Din însemnările unui medic în Războiul de Întregire 1916-1919 a lui Corneliu Gancevici, bunicul matern al academicianului Răzvan Theodorescu, cel care prefațează și volumul de față, mărturisind că memoriile bunicului său pot îndeplini azi un rol de îndreptar pentru cei interesați de Primul Război Mondial.
Corneliu Gancevici a fost un medic ftiziolog apreciat pentru reușitele și eforturile sale în acest domeniu, precum și pentru munca depusă în timpul Războiului de Întregire. Academicianul Răzvan Theodorescu mărturisește că, deși nu a împărtășit niciodată convingerile socialiste ale bunicului său, îi apreciază scriitura și fidelitatea față de valorile dobândite de-a lungul vieții:
„Deși nu i-am împărtășit multe idei (nici antimonarhismul strident, nici antibrătianismul) îi apreciez postum constanța în convingeri și sentimente, după cum îi prețuiesc scriitura care curge cursiv, care are nerv mai ales atunci când reface episoade dramatice ale revoluției ruse”.
Mai mult, dincolo de opiniile și ideile sale politice, Corneliu Gancevici și-a servit țara și și-a îndeplinit atribuțiile sale de medic, dovedind loialitate față de patria-mamă:
"Corneliu Gancevici a rămas în conștiința contemporanilor și a urmașilor ca un medic foarte bun și, cum am spune astăzi, un manager eficient. Punctul culminant al carierei sale l-a reprezentat perioada în care a fost director al Sanatoriului TBC de la Bârnova, județul Iași (1922-1952)”.
Mai mult, dovedește inițiative notabile în domeniul medicinii și salvează astfel nenumărate vieți. Prin urmare, pentru meritele sale medicale din timpul războiului va fi decorat cu ordinul „Coroana României” cu spade în grad de cavaler, în ciuda opiniilor politice socialiste:
"Ca medic, a introdus noi metode de prevenire și tratament al acestei boli contagioase (pneumotoraxul artificial și sărurile de aur) și a salvat mulți bolnavi de la deces. Ca director, a cumpărat un teren și l-a donat spitalului, a început construcția unui local nou (...)".
Iată, așadar, cum responsabilitatea și dedicarea față de profesia de medic au conturat cu demnitate un chip care rămâne astfel în amintirea celor care îi apreciază, și peste timp, meritele.
Va fi un nume care își va face datoria față de țară în timpul Războiului de Întregire, va fi martor "la ofensiva din Valea Jiului contra trupelor austro-ungare”, se va îmbolnăvi de tifos, dar se va recupera și va da dovadă de un suflet care apreciază frumusețile arhitecturale construite de om, suferind enorm și lăsând această amintire în scris atunci când crede că podul de la Cernavodă va fi aruncat în aer (din fericire, podul va rezista):
"Pentru prima oară de la începutul războiului n-am ascultat un ordin. Copleșit de durere, în loc să iau drumul spre soldații mei, am luat drumul spre colina dinspre satul Ștefan cel Mare. Complet demoralizat, muncindu-mă continuu gândul că vom părăsi linia Cernavodă-Constanța, această linie care mă purtase de atâtea ori la Marea noastră și la Constantinopol, ca elev și ca student.
O întreagă epopee se filtra prin mintea și sufletul meu în acele clipe; ajuns în vârful colinei, mi-am așternut pe vârful ei pelerina și lăsându-mă ușor să mă repauzez, mi-am dat seama imediat că nu mă mai pot scula. Singur, numai cu mine, chemându-mi toate amintirile copilăriei, tot ceea ce învățasem despre mândria armatelor lui Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, priveam mereu spre podul majestuos, ce tăia drumul spre Fetești. Îndurerat până la lacrimi, plângeam ca un copil care și-a pierdut orice rost în lume și nu așteptam decât finalul cataclismului”.
Chiar dacă era un antimonarhist, în acțiunile sale păstra, înainte de orice, datoria de a-și respecta responsabilitățile față de propria țară, împrietenindu-se, de-a lungul vieții, cu scriitorul Mihail Sadoveanu și fiind un cetățean respectabil din toate punctele de vedere.
Memoriile sale acoperă experiențele din spital în perioada Războiului de Întregire, dovedind adesea grija onestă pe care o purta pacienților săi și rememorând întotdeauna cu harul unui povestitor autentic, așa cum bine remarcase și academicianul Răzvan Theodorescu:
"E mare zarvă... Un bolnav internat chiar de mine ieri la prânz a făcut un acces de meningo-encefalită, destul de frecventă în formele grave din această epidemie și a fugit noaptea din infirmerie, fără ca gardianul de serviciu să observe, fiind și el toropit de oboseală. Acum îl aduceau trei ciobani, care l-au prins prin troienele de zăpadă, în timp ce ei au ieșit din stână ca să alunge lupii ce le atacaseră oile. A scăpat ca prin minune să nu fie devorat de lupi”.
Fără îndoială, astfel de experiențe ar fi fost poate trecute cu vederea de alți oameni mai puțin aplecați asupra introspecției sau asupra dorinței de a conserva, prin scris, un trecut important.
Jurnalul de front al lui Corneliu Gancevici devine, la această oră, un document important care prezintă realitatea unei perioade asupra căreia vom dori întotdeauna să ne aplecăm cu o lentilă obiectivă. Dincolo de amintirile din perioada anilor de război, printre fragmente scrise cu dibăcie, regăsim și momente amuzante, întregind astfel personalitatea complexă a medicului Gancevici:
"Mă frământ de două zile, ieșind pe jos să mă plimb prin Țarițin, pentru a mă obișnui cu gerul, dar de unde! Pe stradă, deși foarte bine echipat, cu șuba de la Dumitrescu, mă văd oprit mereu de pietoni, care îmi strigă : «naso, naso». Nu înțelegeam, până când unul, văzându-mi vârful nasului albind, mă oprește și mă ia într-o frecție de credeam că-mi rupe nasul. Atunci abia am înțeles sensul apelului altruist al celor ce trec pe stradă și își strigă mereu «naso, naso», adică să-ți freci nasul ca să nu-ți degere”.
Mai mult, din toate aceste pagini de jurnal nu reiese vreun fel de resentiment. Corneliu Gancevici a fost un om al timpului său, a știut să aprecieze și să trăiască din plin fiecare moment, să își exercite cu dedicare profesia de medic, să fie un om între oameni, un cetățean onorabil și un profesionist autentic.
Domeniul medical îi păstrează amintirea și îi onorează eforturile și noile tehnici și metode de tratament pe care le-a lăsat moștenire. Chiar dacă acele convingeri politice în spirit revoluționar pe care le avea la 25 ani îl făceau să critice multe dintre aspectele războiului (ceea ce, fără îndoială, era justificat), idealurile sale erau cele ale unui tânăr intrat în viață cu ardoare, în mijlocul frontului.
Azi putem judeca, din depărtarea timpului, fără să știm decât că a ținut, înainte de orice, să onoreze valorile în care credea, că țelul său a fost o societate egalitară și că anii de mai târziu au eșuat în a îndeplini un deziderat viabil. Jurnalul de front rămâne însă o carte pe care merită să o citiți, descoperind un autor care oferă o perspectivă onestă și lucidă asupra trecutului.
